A Streetcar Named Desire (SUA, 1951)

A Streetcar Named Desire (SUA, 1951)

Un tramvai numit dorinţă

Regizor: Elia Kazan

Scenariul: Oscar Saul, Tennessee Williams

Producător: Charles K. Feldman

Muzica: Alex North

Genul: Drama

Durata: 122 minute (2 h, 2 min)

Data lansare (SUA): 18 Septembrie 1951

Perioda filmare: August 1950 - 17 Octombrie 1950

Buget: 1,800,000 $

Încasări: 8,000,000 $

Inspirat după cartea "A Streetcar Named Desire" scrisă de Tennessee Williams

Distribuţie:

Vivien Leigh (Blanche DuBois)

Marlon Brando (Stanley Kowalski)

Kim Hunter (Stella Kowalski)

Karl Malden (Harold 'Mitch' Mitchell)

Rudy Bond (Steve)

Nick Dennis (Pablo Gonzales)

Premiat cu 4 premii Oscar si la Golden Globes.

Premiile Oscar

Premii castigate

Cea mai buna scenografie - film alb-negru

Cea mai buna actrita (Vivien Leigh)

Cel mai bun actor intr-un rol secundar (Karl Malden)

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar (Kim Hunter)

Nominalizari

Cel mai bun film

Cea mai buna scriere, scenariu 

Cea mai buna realizare cinematografica - film alb-negru

Cele mai bune costume - film alb-negru

Cea mai buna inregistrare de sunet

Cea mai buna muzica, coloana sonora a unui film dramatic sau de comedie

Cel mai bun actor (Marlon Brando)

Cel mai bun regizor (Elia Kazan)

Premiile Golden Globe - Globul de aur

Premii castigate

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar (Kim Hunter)

Nominalizari

Cel mai bun film - drama

Cea mai buna actrita intr-un film din categoria drama (Vivien Leigh)

Premiile BAFTA Awards

Premii castigate

Cea mai buna actrita britanica (Vivien Leigh)

Nominalizari

Cel mai bun film

A Streetcar Named Desire este povestea lui Blanche Dubois o femeie care merge la sora ei însărcinată şi la soţul caesteia, Stanley, în New Orleans. Lui Stanley nu îi place de ea şi porneşte cercetări pentru informaţii privitoare la cumnata sa. El descopera că ea a ipotecat totul şi a cheltuit toţi banii şi astfel simte nevoia să afle tot ce poate despre ea... Chiar şi mai multe divergenţe au loc între cei doi în timp ce ei sunt în apartament împreună...

Păreri pe cinemarx.ro:

Un clasic ce nu trebuie ratat!

O dramă impresionantă şi imprevizibilă care nu si-a pierdut din valoare nici acum dupa mai bine de jumatate de secol si nici nu o va face curand. Cu greu reusesti sa ii gasesti un defect. Interpretarile tuturor actorilor sunt de cea mai inalta clasa in frunte cu Vivien Leigh, care face un rol aproape perfect, si Marlon Brando, care i-a convins pe toti dupa acest film ca este unul dintre cele mai mari tinere talente ale perioadei. Scenariul este adaptat excelent dupa piesa lui Tenessee, decorul nici ca se putea mai bun, coloana sonora intretine foarte bine atmosfera si dialogul este de cea mai buna calitate. Dupa ce l-am vazut inteleg de ce este atat de apreciat si inclus pe lista de filme ce nu trebuie ratate intr-o viata. Film de colectie, de vazut si revazut. (El_KaPpa)

descriere http://ro.wikipedia.org/wiki/Un_tramvai_numit_dorin%C8%9B%C4%83_(film)

Un tramvai numit dorinţă (engleză A Streetcar Named Desire) este un film american din 1951, o adaptare cinematografică a piesei omonime a dramaturgului american Tennessee Williams. În limba engleză, titlul este construit pornind de la un joc de cuvinte între numele unui tramvai real din San Francisco, Desire, şi numele francez Desiree. Filmul a fost regizat de Elia Kazan, care a regizat şi premiera teatrală a piesei, având în distribuţie actorii Marlon Brando (Stanley Kowalski), Vivien Leigh (Blanche DuBois), Kim Hunter şi Karl Malden. Toţi actorii, cu excepţia lui Leigh, care a înlocuit-o pe Jessica Tandy, au fost aleşi din distribuţia originală a piesei jucate pe Broadway (Vivian Leigh jucase anterior realizării filmului într-o producţie londoneză în West End, fiind preferată pentru varianta filmică în locul actriţei americane Jessica Tandy, care a jucat acelaşi rol în producţia piesei jucată pe Broadway). În anul 1999, filmul, considerat ca fiind unul clasic, a fost denominat ca fiind de o „importanţă culturală semnificativă” de către Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii. Ca atare, a fost selecţionat spre conservare în Registrul naţional de filme al Statelor Unite ale Americii.

Cenzura timpului a pretins ca final al filmului excluderea scenei de cedare (similară unui viol) a lui Blanche în faţa lui Stanley prin înlocuirea cu ceva relativ comun, aşa cum ar fi părăsirea casei. De fapt, sfârşitul piesei este mult mai ambiguu, întrucât Stella provoacă deliberat condiţiile propice scenei finale, inclusiv acceptarea implicită a violului, prin plecarea sa de acasă cu bună ştiinţă şi lăsarea celor doi protagonişti, sora sa Blanche şi Stanley, singuri în casă.

Vivien Leigh

Vivien Leigh, Lady Olivier (n. 5 noiembrie 1913 - d. 7 sau 8 iulie 1967) a fost o actriţă de origine engleză. A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din producţia Un tramvai numit dorinţă (1951), pe care l-a interpretat şi în teatru în West End din Londra.

Vivien Leigh a fost o actriţă prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu soţul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward şi ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

Leigh s-a simţit adesea limitată datorită frumuseţii sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică în a fi luată în serios în cariera sa ca actriţă. Sănătatea ei şubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câştigat reputaţia unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască şi perioade de declin. Odată cu înaintarea în vârstă, actriţa a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor '40. Leigh şi Olivier divorţează în 1960, iar actriţa continuă să apară periodic în diferite filme şi piese de teatru, până la decesul său din cauza bolii, în anul 1967.

La un moment dat, Leigh a văzut rolul lui Blanche DuBois, în piesa lui Tennessee Williams numită Un tramvai numit dorinţă. Ea a fost distribuită în acest rol după ce producătoarea Irene Mayer Selznick a urmărit-o pe Leigh în toate filmele sale. Piesa conţinea scena unui viol şi referinţe despre promiscuitate şi homosexualitate, fiind astfel suficient de controversată. Discuţiile presei referitoare la „corectitudinea alegerii sale în acest rol”, s-au alăturat anxietăţii lui Leigh, creându-i o stare neplăcută, dar ea credea în importanţa muncii sale. Criticul Kenneth Tynan a comentat că Leigh a fost prost aleasă pentru acest rol deoarece, în opinia sa, actorii britanici erau „prea bine crescuţi pentru a se implica complet emoţional pe scenă”. În ciuda criticilor aspre, ea a continuat să joace acest rol, reuşind să aibă şi susţinători, printre care Noel Coward, care a descris-o pe aceasta ca fiind „magnifică”.

După 326 de spectacole, Leigh şi-a încheiat contractul, dar curând ea a primit rolul în filmul cu acelaşi nume. Umorul său şi felul de a fi au ajutat-o pe Leigh să devină bună prietenă cu actorul Marlon Brando, alături de care a jucat în acest film. Totuşi, ea a avut o relaţe dificilă cu regizorul Elia Kazan care nu o aprecia din punct de vedere profesional. Mai târziu el a declarat că „ea avea puţin talent”, dar după ce munca la film a progresat, el a devenit „plin de admiraţie” pentru „cea mai mare determinare pe care a cunoscut-o la o actriţă. Ea s-ar fi târât pe cioburi de sticlă dacă acest lucru ar fi ajutat-o în interpretarea sa”. Leigh a declarat că rolul acesta a fost istovitor, iar într-un interviu acordat ziarului Los Angeles Times ea a comentat: „Am jucat rolul lui Blanche DuBois la teatru pentru nouă luni. Ea mă controlează acum”. Filmul i-a adus lui Leigh cel de-al doilea premiu Oscar la categoria Cea mai bună actriţă, unul BAFTA şi unul din partea Criticilor de film din New York. Tennessee Williams a comentat că Leigh a adus rolului „tot ce voia şi mult mai mult decât îşi putea imagina”, dar în următorii ani, Leigh ar fi declarat că rolul lui Blanche DuBois ar fi „adus-o în pragul nebuniei”.

Vivien Leigh a fost considerată una dintre cele mai frumoase actriţe ale zilelor sale, iar regizorii au încercat să sublinieze această calitate în filmele în care a jucat. Când a fost întrebată dacă ea consideră că frumuseţea ei a fost un handicap ea a declarat că „oamenii cred că, din moment ce arăţi destul de bine, nu eşti capabil să interpretezi, iar mie îmi păsa numai de interpretare, cred că frumuseţea poate fi un mare handicap, dacă îţi doreşti să arăţi ca şi personajul pe care îl joci, care nu este de multe ori ca şi tine”.

George Cukor a spus că Leigh era o „actriţă desăvârşită, stânjenită de frumuseţea sa”, iar Laurence Olivier a declarat faptul că el consideră că criticii „ar trebui să o aprecieze după rezultatele sale ca actriţă şi să nu se lase influenţaţi tot timpul de frumuseţea ei copleşitoare”. Garson Kanin a împărtăşit aceeaşi opinie şi a descris-o pe Leigh ca „o persoană uimitoare a cărei frumuseţe răvăşitoare a tins spre eclipsarea realizărilor sale din cariera de actriţă. Marile frumuseţi sunt rareori şi mari actriţe — deoarece nu au nevoie să fie. Vivien era diferită; ambiţioasă, perseverentă, serioasă, deseori inspirată”.

Leigh a explicat că a jucat „cât mai multe roluri diferite” în încercarea de a învăţa cât mai multe despre meseria sa şi pentru a risipi prejudecăţile referitoare la abilităţile sale. Ea considera comedia mult mai dificil de jucat decât drama, deoarece necesita o precizie mai mare şi că accentele ar trebui să cadă pe pregătirea actorului pentru roluri în comedii. La sfârşitul carierei sale, când a jucat în tragedii ale lui Shakespeare, ea a remarcat că „este mult mai uşor să faci oamenii să plângă decât să îi faci să râdă”.

Interpretarea sa din filmul Un tramvai numit dorinţă, a fost descrisă de către editorul britanic Phyllis Hartnoll drept o „dovadă de o mai mare putere ca şi actriţă decât arătase până atunci”, care a condus la o perioadă lungă de aprecieri de-a lungul căreia a fost considerată una dintre cele mai fine actriţe britanice. Discutând despre filmul Un tramvai numit dorinţă, Pauline Kael a spus că Leigh şi Marlon Brando au avut „două dintre cele mai bune interpretări filmate vreodată”, iar despre Leigh a spus, separat că „a avut una dintre rarele interpretări despre care se poate spună că inspiră în deplinătate atât frica cât şi jalea”

TRAILER

Urmăriţi mai jos acest film subtitrat în limba română